Evanghelia după Marcu

 
Cărțile
Noului Testament
Evanghelie carolingiană din 820
Evanghelii
Matei · Marcu · Luca · Ioan
Fapte
Faptele Apostolilor
Epistole
Romani
1 Corinteni · 2 Corinteni
Galateni · Efeseni
Filipeni · Coloseni
1 Tesaloniceni · 2 Tesaloniceni
1 Timotei · 2 Timotei
Tit · Filimon
Evrei · Iacob
1 Petru · 2 Petru
1 Ioan · 2 Ioan · 3 Ioan
Iuda
Apocalipsa
Apocalipsa lui Ioan
Manuscrisele
  • v
  • d
  • m

Evanghelia după Marcu este ca poziție a doua evanghelie în canonul Noului Testament, publicată anonim;[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10] în manuscrisele antice poartă inscripția «după Marcu». Ea este astfel o scriere pseudonimă.[2][3][7][8][11] Biblia a fost scrisă preponderent de anonimi.[12] Această evanghelie nu susține că ar fi fost scrisă de martori direcți la evenimentele relatate[4][13][14] și nu a fost scrisă de martori.[15]

Faptul că evanghelia după Marcu este cea mai veche evanghelie întrunește consensul exegezei contemporane.

Exegeții germani Gerd Theißen (evanghelic) și Ingo Broer (catolic) consideră că evanghelia după Marcu a fost redactată după anul 70, adică după distrugerea Templului din Ierusalim de către romani, fapt receptat în capitolul 13 al evangheliei.[16] Exegeții Eduard Lohse (evanghelic) și Peter Dschulnigg (catolic) datează textul evangheliei în timpul marii revolte a evreilor, adică la scurt timp înaintea anului 70.[17] Profesorul Martin Hengel (evanghelic) a datat textul în anul 69.[18]

Evanghelia după Marcu a fost scrisă în opinia exegetului american Brown între anii 68 și 73,[19] iar în opinia lui Harris a fost scrisă între anii 65 și 70.[20] Comparând datele probabile ale scrierii ei cu datele probabile ale scrierii celorlalte evanghelii canonice, rezultă că Evanghelia după Marcu a fost scrisă cea dintâi dintre ele.[19][20]

Autorul

Savanții moderni ai Bibliei (adică cei mai mulți savanți critico-istorici) au ajuns la concluzia că Evanghelia după Marcu a fost scrisă de un autor anonim și nu de Marcu.[21][22][23][24][25][26][2][4][7][13][27][28][29][30][31][32] De exemplu: autorul Evangheliei după Marcu știa foarte puține despre geografia Palestinei (se pare că nu a vizitat-o ​​niciodată),[33][34][35][36][37] „era foarte departe de a fi țăran sau pescar”,[33] nu cunoștea obiceiurile evreiești (adică din Palestina),[36][37] și era probabil „un evreu elenizat care trăia în afara Palestinei”.[38] Mitchell Reddish admite că numele autorului ar fi putut fi Marcu (făcând ca Evanghelia să fie posibil omonimă), dar identitatea acestui Marcu este necunoscută.[37] În mod similar, „Francis Moloney sugerează că autorul a fost cineva pe nume Marcu, deși poate nu era niciunul dintre cei numiți Marcu menționați în Noul Testament”.[39] Routledge Encyclopedia of the Historical Jesus adoptă aceeași abordare: numele lui era Marcu, dar oamenii de știință nu au căzut de acord despre cine a fost acest Marcu.[36]

Locul și data compoziției textului

Cât privește locul compoziției Evangheliei, ipotezele sunt împărțite: Galileea, Decapolis, Tir și Sidon, Siria. Cel mai probabil însă este Roma.
Numai această localizare oferă posibilitatea de răspunsuri valide la întrebări precum:
- de ce tradiția ulterioară a susținut legătura strânsă între Evanghelia după Marcu și predica lui Petru la Roma?
- cum altfel pot fi explicate „latinismele” ce se întâlnesc în această Evanghelie? (cf. spre ex. Marcu 12:42)
- fără această ipoteză nu poate fi explicată răspândirea rapidă a scrierii atât ca text canonic sub autoritatea importantei Biserici Romane, cât și prioritatea lui Marcu în problema sinoptică (adică preluarea unor pasaje din Marcu în mai vastele evanghelii ale lui Matei și Luca).

Ca dată a redactării Evangheliei se acceptă cvasi unanim anul 70 e.c., deși odată cu descoperirea fragmentului 7Q5 (Evanghelia lui Marcu prezentă în „biblioteca” de al Qumran), data acestei Evanghelii a fost și mai este încă discutată.
Cei care susțin anul 70 ca an al redactării finale a Evangheliei pornesc de la referința din Marcu 12:9 și Marcu 13:2-8 cu privire la iminenta distrugere a Ierusalimului și propun o dată imediat precedentă evenimentului, când soarta războiului iudaic împotriva dominației romane lăsa deja să se prevadă catastrofa.

Din cauza cunoașterii precare a geografiei Palestinei, este improbabil că vreunul din evangheliști ar fi vizitat vreodată Palestina.[40]

Conform The New Oxford Annotated Bible (2018) „În general, savanții sunt de acord că Evangheliile au fost scrise de la patruzeci până la șaizeci de ani după moartea lui Isus.”[41][42]

Structura narativă și teologică

Spre deosebire de celelalte două evanghelii sinoptice (Matei și Luca), textul evangheliei lui Marcu nu începe cu descrierea nașterii lui Isus din Nazaret, ci direct cu evocarea botezului lui Ioan Botezătorul. Isus din Nazaret se duce la râul Iordan și se lasă botezat de Ioan, după care își începe drumul (misiunea). În felul acesta evanghelia după Marcu se evidențiază ca un itinerar care duce la descoperirea profundă și tainică a identității lui Isus.

Marcu nu-l numește niciodată pe Isus „Dumnezeu”, nu susține că Isus a existat înainte de viața lui pământească, se pare că Marcu crede că Isus a avut o descendență umană și o naștere normală și nu încearcă să-i traseze strămoșii până la Regele David sau Adam;[43][44] evanghelia se încheia inițial la Marcu 16:8 și nu avea nicio post-apariție de înviere, deși Marcu 16:7, în care tânărul descoperit în mormânt le instruiește pe femei să spună „ucenicilor și lui Petru” că Isus îi va revedea în Galileea, indică faptul că autorul cunoștea tradiția.[45]

Primul ciclu narativ (Marcu 1:2-8:30),
prima secțiune (Marcu 1:2-3:12) este marcat, progresiv, de intrebările cu privire la identitatea lui Isus (cf. Marcu 1:27; Marcu 2:7; Marcu 4:14-16; Marcu 8:27; Marcu 8:29).
După o scurtă introducere asupra misiunii lui Ioan Botezătorul, asupra Botezului lui Isus și asupra ispitirii lui (Marcu 1:2-13), prezintă proclamarea Evangheliei în Galileea (Marcu 1:14-15; Marcu 1:39), chemarea și răspunsul primilor ucenici (Marcu 1:16-20) și învățătura făcută cu gesturi puternice și noi (cf. Marcu 1:21-45), cărora li se contrapune contestarea autorității lui Isus, refuzul noutății persoanei sale (Marcu 2:1-3:6).
a doua secțiune (Marcu 3:13-6:5), este dedicată îndeosebi alegerii celor 12 Apostoli (Marcu 3:13-19) și constituirii grupului de ucenici ca adevărata familie a lui Isus, în opoziție cu necredincioșii (Marcu 3:20-35).
Lor le este rezervată o formare aparte, prin explicarea parabolelor (Marcu 4:1-34), revelarea lui Isus pe apa Lacului (Marcu 4:35-41), prezentarea pildelor de credință (Marcu 5:21-34).
a treia secțiune (Marcu 6:6-8 ,Marcu 6:21) cuprinsă în întrebarea: «cine este Isus?» (Marcu 6:14-16; Marcu 8:27-30) este caracterizată de înmulțirea pâinilor (Marcu 6:33-44; Marcu 8:1-10) și de revenirea acestei teme a pâinii (Marcu 6:52; Marcu 7:2; Marcu 7:5; Marcu 7:28; Marcu 8:14; Marcu 8:16; Marcu 8:19-20), temă care îl manifestă pe Isus ca Mesia escatologic care – prin darul pâinii euharistice – adună poporul lui Dumnezeu atât dintre fiii/restul lui Israel cât și dintre păgâni (Marcu 8:1-10).
Ucenicilor care nu înțeleg (Marcu 6:52; Marcu 8:14-21), Isus le deschide ochii credinței (Marcu 8:22-26) ca – în cele din urmă – să-l poată mărturisi ca Mesia (Marcu 8:27-30).

În cel de-al doilea ciclu narativ (Marcu 8:31-15:39) Isus ia și mai evident inițiativa de a-i instrui pe ucenici (Marcu 8:31).
într-o primă secțiune, în timp ce-i „pe cale” (Marcu 8:27; Marcu 9:33-34; Marcu 10:17) spre Ierusalim (Marcu 10:32), prezice ucenicilor săi, care „nu înțeleg”, de trei ori pătimirea și învierea sa și-i instruiește cu privire la exigențele și condițiile urmării sale (Marcu 8:31-9:1; Marcu 9:31-35; Marcu 10:32-45).
Un orb vindecat devine ucenicul exemplar care-l urmează pe calea crucii (Marcu 10:46-52).
în a doua secțiune (Marcu cap. 11, cap. 12, cap. 13), Isus este la Ierusalim, cu precădere în Templu (Marcu 11:1; Marcu 11:15; Marcu 11:27; Marcu 13:1; Marcu 13:3), unde se înfruntă cu adversarii săi pe tema identității sale de Mesia din neamul lui David (Marcu 11:27-12:12; Marcu 12:35-37) și a raportului său cu Dumnezeu Tatăl (Marcu 12:13-34).
Tot Templul din Ierusalim este locul unde proclamă marele discurs escatologic (Marcu cap. 13).
ultima secțiune (Marcu 14:1-15:39) relatează evenimentele pregătitoare și Pătimirea : Isus apare ca Mesia condamnat (Marcu 14:53-65) și renegat (Marcu 14:66-72), ca «rege al Iudeilor» refuzat și batjocorît (Marcu 15:33-39).

Epilogul

În epilog (Marcu 15:40-16:8), femeile apar ca ucenici exemplari care îi urmăresc și îi observă atent moartea și înmormântarea (Marcu 15:40-47) și primesc cu teamă reverențioasă și silențioasă vestea Învierii lui (Marcu 16:1-8).

Concluzie: în întregimea sa, Evanghelia după Marcu, reprezintă parcursul oferit credincioșilor ca să descopere progresiv misterul lui Isus și să se dispună a-l urma pe calea lui.

Versetele apocrife de la sfârșitul Evangheliei după Marcu

Multe ediții (traduceri) ale Bibliei conțin versetele Marcu 16:9-20. Conform cu New International Version, o populară traducere a Bibliei în limba engleză, cele mai de încredere manuscrise și alte izvoare străvechi nu includ aceste versete.[46] Nici cea mai veche Biblie din lume, Codex Sinaiticus, nu cuprinde aceste versete adăugate ulterior de copiști creativi Evangheliei după Marcu.[47] Evanghelia după Marcu nu menționează Învierea Mântuitorului, ci doar faptul că un tânăr afirmă că Isus a înviat, iar femeile care-I vizitează mormântul găsesc mormântul gol. Numai versetele apocrife Îl descriu pe Isus înviat.[48][49]

Comunitatea lui Marcu

Marcu se adresează unei comunități mixte: creștini dintre iudei și dintre păgâni.
În această comunitate este evident interesul pentru misiunea universală de vestire a Evangheliei (cf. Marcu 13:10; Marcu 14:9).
Comunitatea este însă umbrită de două probleme:
1) este expusă posibilei, ba evidentei persecuții (Marcu 13:9; Marcu 9:13), drept care evanghelistul o îndeamnă la disponibilitate chiar pentru martiriu (Marcu 8:34-9:1);
2) trăiește în condiții de grea «încercare» (Marcu 4:17; Marcu 10:30; Marcu 13:19), suferință provenind de la ruptura cu restul societății păgâne: exigență de bază a existenței creștine. O comunitate astfel încercată așteaptă în mod apocaliptic sfârșitul și revenirea imediată a lui Christos. Marcu o pune în gardă să persevereze (Marcu 13:13), ca să nu lege iminenta distrugere a Ierusalimului cu sfârșitul lumii (Marcu 13:7-8) și să nu se lase derutată de false preziceri asupra venirii lui Mesia (Marcu 13:5; Marcu 13:21-23).
Domnul va veni pe neașteptate (Marcu 13:35-36) asemeni țăranului care, dintr-o dată pune mâna pe seceră pentru simplu motiv că recolta este matură (Marcu 4:26-29), dar mai întâi trebuie să se realizeze evanghelizarea tuturor neamurilor (Marcu 13:10). În acest timp este absolut de trebuință ca ei să trăiască în veghere (Marcu 13:37; Marcu 14:34; Marcu 14:38) și în fidelitate față de voința Domnului.

Note

  1. ^ Millard, Alan.  
  2. ^ a b c E. P. Sanders (). The Historical Figure of Jesus. Penguin Books Limited. p. 103. ISBN 978-0-14-192822-7. We do not know who wrote the gospels. They presently have headings: ‘according to Matthew’, ‘according to Mark’, ‘according to Luke’ and ‘according to John’. The Matthew and John who are meant were two of the original disciples of Jesus. Mark was a follower of Paul, and possibly also of Peter; Luke was one of Paul's converts.5 These men – Matthew, Mark, Luke and John – really lived, but we do not know that they wrote gospels. Present evidence indicates that the gospels remained untitled until the second half of the second century. 
  3. ^ a b Bart D. Ehrman (2000:49) The New Testament: a historical introduction to early Christian writings. Oxford University Press.
  4. ^ a b c Ehrman, Bart D.  
  5. ^ Bromiley, Geoffrey W. (). „MATTHEW, GOSPEL ACCORDING TO.”. International Standard Bible Encyclopedia, Volume III: K-P. Wm. B. Eerdmans Publishing. p. 287. ISBN 978-0-8028-3783-7. Matthew, like the other three Gospels is an anonymous document. [nefuncțională]
  6. ^ Donald Senior; Paul J. Achtemeier; Robert J. Karris. 
  7. ^ a b c Nickle, Keith Fullerton (). The Synoptic Gospels: An Introduction. Westminster John Knox Press. p. 43. ISBN 978-0-664-22349-6. We must candidly acknowledge that all three of the Synoptic Gospels are anonymous documents. None of the three gains any importance by association with those traditional figures out of the life of the early church. Neither do they lose anything in importance by being recognized to be anonymous. Throughout this book the traditional names are used to refer to the authors of the first three Gospels, but we shall do so simply as a device of convenience. 
  8. ^ a b Witherington, Ben (). The Gospel Code: Novel Claims About Jesus, Mary Magdalene and Da Vinci. InterVarsity Press. p. 44. ISBN 978-0-8308-3267-5.  Notă: Witherington, nefiind de acord că nu i se cunoaște autorul Evangheliei după Matei, recunoaște totuși că aceasta este ceea ce consideră cei mai mulți cercetători ai Bibliei.
  9. ^ F. F. Bruce; Frederick Fyvie Bruce (). The Gospel of John: Introduction, Exposition, Notes. Wm. B. Eerdmans Publishing. p. 1. ISBN 978-0-8028-0883-7. 
  10. ^ Patrick J. Flanagan. 
  11. ^ Wansbrough, Henry (). Muddiman, John; Barton, John, ed. The Gospels. Oxford University Press. p. 243. ISBN 978-0-19-958025-5. Finally it is important to realize that none of the four gospels originally included an attribution to an author. All were anonymous, and it is only from the fragmentary and enigmatic and—according to Eusebius, from whom we derive the quotation—unreliable evidence of Papias in 120/130 CE that we can begin to piece together any external evidence about the names of their authors and their compilers. This evidence is so difficult to interpret that most modern scholars form their opinions from the content of the gospels themselves, and only then appeal selectively to the external evidence for confirmation of their findings. 
  12. ^ Josipovici, Gabriel. 
  13. ^ a b Ehrman, Bart D. (). Truth and Fiction in The Da Vinci Code : A Historian Reveals What We Really Know about Jesus, Mary Magdalene, and Constantine. Oxford University Press, USA. p. 110-111. ISBN 978-0-19-534616-9. We call these books, of course, Matthew, Mark, Luke, and John. And for centuries Christians have believed they were actually written by these people: two of the disciples of Jesus, Matthew the tax collector (see Matt. 9:9) and John, the “beloved disciple” (John 21:24), and two companions of the apostles, Mark, the secretary of Peter, and Luke, the traveling companion of Paul. These are, after all, the names found in the titles of these books. But what most people don’t realize is that these titles were added later, by second-century Christians, decades after the books themselves had been written, in order to be able to claim that they were apostolic in origin. Why would later Christians do this? Recall our earlier discussion of the formation of the New Testament canon: only those books that were apostolic could be included. What was one to do with Gospels that were widely read and accepted as authoritative but that in fact were written anonymously, as all four of the New Testament Gospels were? They had to be associated with apostles in order to be included in the canon, and so apostolic names were attached to them. 
  14. ^ Ehrman, Bart D. (). The Lost Gospel of Judas Iscariot : A New Look at Betrayer and Betrayed: A New Look at Betrayer and Betrayed. Oxford University Press, USA. p. 143. ISBN 978-0-19-971104-8. 
  15. ^ Reddish, Mitchell. 
  16. ^ Ingo Broer, Einleitung in das Neue Testament, Würzburg 2010, pag. 91.
  17. ^ Eduard Lohse, Entstehung, pag. 86; Peter Dschulnigg, Sprache, pag. 620.
  18. ^ Martin Hengel, Entstehungszeit, pag. 43.
  19. ^ a b Raymond E. Brown. An Introduction to the New Testament.
  20. ^ a b Harris, Stephen L., Understanding the Bible. Palo Alto: Mayfield. 1985.
  21. ^ Ehrman, Bart D. (). The New Testament. Oxford University Press, USA. pp. 58–59. ISBN 0-19-515462-2. Proto-orthodox Christians of the second century, some decades after most of the New Testament books had been written, claimed that their favorite Gospels had been penned by two of Jesus' disciples—Matthew, the tax collector, and John, the beloved disciple—and by two friends of the apostles—Mark, the secretary of Peter, and Luke, the travelling companion of Paul. Scholars today, however, find it difficult to accept this tradition for several reasons. 
  22. ^ Holman Reference Staff.  
  23. ^ Holman Illustrated Study Bible-HCSB. B&H Publishing Group 
  24. ^ Easley, Kendell H.  
  25. ^ Craig, William Lane; Lüdemann, Gerd; Copan, Paul; Tacelli, Ronald K.  
  26. ^ Jeon, Jeong Koo; Baugh, Steve.  
  27. ^ Bart D. Ehrman (2000:43) The New Testament: a historical introduction to early Christian writings. Oxford University Press.
  28. ^ Ehrman, Bart D.  
  29. ^ Ehrman, Bart D.  
  30. ^ Boring, M. Eugene.  
  31. ^ Ray, Ronald R.  
  32. ^ Ceea ce nu este o afirmație nouă, vezi Foster, Douglas A.  
  33. ^ a b Leach, Edmund.  
  34. ^ Wells, George Albert.  
  35. ^ Hengel, Martin.  
  36. ^ a b c Hatina, Thomas R.  
  37. ^ a b c Reddish 2011, p. 36. : "Evidence in the Gospel itself has led many readers of the Gospel to question the traditional view of authorship. The author of the Gospel does not seem to be too familiar with Palestinian geography. [...] Is it likely that a native of Palestine, as John Mark was, would have made such errors?" [...] Also, certain passages in the Gospel contain erroneous statements about Palestinian or Jewish practices."
  38. ^ Watts Henderson, Suzanne.  
  39. ^ Tucker, J. Brian; Kuecker, Aaron.  
  40. ^ Leach, Edmund. 
  41. ^ Cousland 2010, p. 1744.
  42. ^ Cousland 2018, p. 1380.
  43. ^ Burkett 2002, p. 158.
  44. ^ Parker 1997, p. 125.
  45. ^ Telford 1999, p. 148-149.
  46. ^ Mark 16:8-20 (NIV) - citat: „[The earliest manuscripts and some other ancient witnesses do not have verses 9–20.]” Cf. istoricul NIV pentru acest pasaj.
  47. ^ Mark 16 (Codex Sinaiticus)
  48. ^ Listă de traduceri în engleză ale Bibliei care recunosc că e o problemă cu versetele de la sfârșitul Evangheliei după Marcu: AMP, CEB, CJB, CEV, ERV, ESV, ESVUK, EXB, GW, GNT, HCSB, PHILLIPS, LEB, TLB, MSG, NOG, NASB, NCV, NET, (NIRV), NIV, NIVUK, NKJV, NLV, NLT, NRSV, NRSVA, NRSVACE, NRSVCE, RSV, RSVCE, VOICE și WEB.
  49. ^ Citat: „Marcu 16:8 Cele mai importante și mai timpurii mss încheie Evanghelia cu v. 8; câteva mss grecești, nu foarte importante (sec. VII-IX), conțin un epilog scurt al Evangheliei, înaintea celui lung (vs. 9-20): Ele le-au spus pe scurt celor din anturajul lui Petru tot ceea ce li se poruncise. După aceste lucruri, Isus Însuși a trimis, prin ei, de la răsărit la apus, proclamarea sfântă și nepieritoare a mântuirii veșnice. Amin; o versiune latină veche (sec. II) conține numai acest epilog scurt Marcu 16:8 Cele mai multe mss conțin acest epilog lung, care nu apare însă în cele mai importante și mai timpurii mss. Acest lucru, împreună cu faptul că vocabularul și stilul acestuia sunt diferite de restul evangheliei, a dus la concluzia că materialul a fost compus în prima jumătate a sec. II (deoarece el este citat de Irineu și Tatian, sec. II), probabil ca un rezumat al materialului referitor la aparițiile lui Isus după înviere, bazat în general pe Lc. 24 și In. 20. Cel mai probabil, epilogul original al Evangheliei s-a pierdut” Nouă Traducere În Limba Română (NTLR) Nouă Traducere În Limba Română (Holy Bible, New Romanian Translation) Copyright © 2006 by Biblica, Inc.® Used by permission. All rights reserved worldwide.

Bibliografie

  • Brown, Raymond E. (). An introduction to the New Testament. New York: Doubleday. ISBN 0-385-24767-2. OCLC 35990175. 
  • Brown, Raymond E. (). An introduction to the New Testament. New Haven, Conn.: Yale University Press. ISBN 978-0-300-14016-3. OCLC 762279536. 
  • Burkett, Delbert. 
  • Cousland, J.R.C. 
  • Cousland, J.R.C. (). Coogan, Michael David; Brettler, Marc Zvi; Newsom, Carol Ann; Perkins, Pheme, ed. The New Oxford Annotated Bible: New Revised Standard Version. Oxford University Press. p. 1380. ISBN 978-0-19-027605-8. 
  • Parker, D.C. 
  • Telford, W.R. 

Legături externe

  • Evanghelia dupa Marcu, 26 septembrie 2006, CrestinOrtodox.ro


v • d • m
Cărțile Bibliei
Părți majore
Geneza  · Exodul  · Levitic  · Numeri  · Deuteronom  · Iosua  · Judecători  · Rut  · Cartea întâi a lui Samuel  · Cartea a doua a lui Samuel  · Cartea întâi a Regilor  · Cartea a doua a Regilor  · Cartea întâi Paralipomena (1 Cronici)  · Cartea a doua Paralipomena (2 Cronici)  · Ezra  · Neemia  · Estera  · Iov  · Psalmi  · Proverbe  · Ecleziast  · Cântarea Cântărilor  · Isaia  · Ieremia  · Plângerile lui Ieremia  · Ezechiel  · Daniel  · Osea  · Ioel  · Amos  · Obadia  · Iona  · Mica  · Naum  · Habacuc  · Țefania  · Hagai  · Zaharia  · Maleahi
Cartea lui Tobit  · Iudita  · Adăugiri la Estera  · 1 Macabei  · 2 Macabei  · Cartea Înțelepciunii  · Isus Sirach  · Baruh & Epistola lui Ieremia  · Adăugiri la cartea lui Daniel (Istoria Susanei  · Cântarea celor trei tineri  · Istoria balaurului)
ortodoxe
1 Ezdra  · 2 Ezdra ("Rugăciunea lui Manase")  · Psalmul 151  · 3 Macabei  · 4 Macabei  · Odes
siriace
2 Baruh  · Psalmii 152–155
4 Baruh  · Cartea lui Enoh  · Jubileele  · 1-3 Meqabyan
Matei  · Marcu  · Luca  · Ioan  · Faptele Apostolilor  · Romani  · 1 Corinteni  · 2 Corinteni  · Galateni  · Efeseni  · Filipeni  · Coloseni  · 1 Tesaloniceni  · 2 Tesaloniceni  · 1 Timotei  · 2 Timotei  · Tit  · Filimon  · Evrei  · Iacob  · 1 Petru  · 2 Petru  · 1 Ioan  · 2 Ioan  · 3 Ioan  · Iuda  · Apocalipsa
Canon biblic
Subdiviziuni
Manuscrise
Manuscrisele de la Marea Moartă  · Septuaginta  · Torah Samariteană  · Targum  · Diatessaron  · Peșitta  · Vetus Latina  · Canonul Muratorian  · Manuscrisele Noului Testament
Vezi și
Categorie:Biblia · Portal:Creștinism · Proiect Biblia
Control de autoritate